Îmi face o deosebită plăcere să scriu despre raliurile organizate cu atâta pricepere şi pasiune de braşoveni, indiferent ce nume au avut acestea de-a lungul timpului. Cu atât mai mult cu cât de competiţia de sub Tâmpa sunt atras şi prin câteva premiere legate de trecerea mea prin întrecerile rutiere naţionale.
Voi încerca, succint, desigur, un remember al raliurilor, fiindcă despre acestea s-ar putea scrie o carte în adevăratul sens al cuvântului. Numai că acum, în ciuda spaţiului pus la dispoziţie cu generozitate de către Autorally Magazin, asta e tot ce se poate face. Cele ce vor urma se referă în exclusivitate la raliurile braşovene.
De la Ilioaea la Porcisteanu
Vor fi abordate aspecte mai puţin cunoscute publicului pasionat. Întâmplari petrecute în intimitatea habitaclului maşinii aflată în plină cursă. Sau alte momente şi fapte cu influenţă în rezultatul unei întreceri sau alteia. Din categoria celor care dau culoare şi cresc interesul faţă de această disciplină a motorsportului. Voi pune accent cu deosebire pe întrecerea numită generic “raliul Braşovului”, cea care deschide tradiţional sezonul competiţional în România.
Mai mult despre acesta, pentru că s-au scurs patru decenii de când figurează în calendarul intern. Este nu doar întrecerea cea mai longevivă, ci şi cea mai apreciată. Iar prin consecinţă, victoria aici e dorită de toţi cei care se aliniază la startul ei. Întrecerea trezeşte un glamour inconfundabil printre celelalte raliuri autohtone. Cei care o asemuie, păstrând proporţiile desigur, cu raliul Monte Carlo, nu greşesc deloc. Numărul spectatorilor înşiraţi pe clasica probă specială Braşov-Poiana, indiferent de sensul de parcurgere, este întrutotul comparabil cu al celor care iau cu asalt faimoasa “Col de Turini”.
Şi încă un element specific momemtului actual. Primul pilot care a inaugurat palmaresul de invidiat al raliului braşovean a fost Mircea Ilioaea. Pe atunci piteştean. Iar învingătorul ultimei ediţii este tot un pilot...piteştean, Valentin Porcişteanu. Ambii, extrem de talentaţi. In fapt, dacă vom parcurge fabulosul palmares al competiţiei nu vom găsi printre ocupanţii celei mai înalte trepte a podiumului decât sportivi cu o astfel de calitate, de excepţie.
La inceput au fost ...narcisele
Prima ediţie a competiţiei organizată de braşoveni a fost înscrisă în chiar ediţia inaugurală a campionatului naţional, cea din 1969. Aceea însă nu s-a intitulat nici raliul Zăpezii şi nici al Braşovului. Sau să aibă asociat numelele vreunui sponsor. Aşa ceva, pe atunci, era absolut utopic. Şi nici nu a fost etapa de deschidere sau închidere a campionatului. Competiţia s-a numit “raliul Narciselor”, după numele florilor ce creşteau din abundenţă într-o poiană devenită celebră din acest motiv. Devenită loc de pelerinaj pentru mulţi turişti. Ea se afla în proximitatea Făgăraşului. De acolo s-a şi dat plecarea. Mai exact de la cabana Sâmbăta, unde au fost cazaţi sportivii şi oficialii. Pe 7 iunie, la ora 20 fix, toată lumea ia parte la o sedinţă tehnică, ce se continuă cu discuţii şi schimburi de impresii între participanţi. Era o cu totul altă atmosferă, de camaraderie şi plăcere, specifică perioadei de pionierat şi timpurilor. Unde mai puneţi că s-a dormit în camere cu câte 20 de paturi! În care a continuat seria glumelor şi poveştilor. Deşi la ora cinci a dimineţii toată suflarea urma să fie lângă maşini, gata de plecare. Îi aştepta o întrecere de 525 km., ce avea startul tehnic la Făgăraş. Iar pe road book erau înşirate localităţi precum Şinca Nouă, Râşnov, Pârâul Rece, Predeal, Oneşti, Comăneşti, Bacău, Măgura, Oituz, urmând ca sosirea să aibă loc, fireşte, în Braşov.
Vremea nu a fost deloc prietenoasă cu temerarii porniţi pe drumul spre glorie. A plouat fără întrerupere şi mai mereu abundent. Averse ce au adus pe carosabilele de atunci aluviuni, bolovani şi chiar buşteni. De aici şi numeroasele abandonuri, datorate ieşirilor în decor. Este tot ce-şi mai aminteşte Ion Gârjoabă, navigatorul pilotului piteştean Ion Răuţă, ocupanţi ai locului trei în clasamentul general final. Lupta pentru victorie s-a dat între echipajele Ilioaea-Man şi Aurel Puiu-Pescaru. O bătălie la baionetă, desfăşurată pe parcursul a trei probe speciale. Pentru pasionaţii de statistici vom aminti podiumul primei” speciale” a acestui raliu de debut al braşovenilor. Ea s-a desfăşurat la Pârâul Rece, care avea o cu totul altă îmbrăcăminte decât azi. Ei bine, cei mai rapizi în acele timpuri ale începutului au fost timişorenii Berenyi şi Colesnic. Urmaţi de Puiu şi Ilioaea. Din nefericire pentru ei, după trecerea prin Braşov, primii lideri ai cursei vor avea neşansa abandonului.
A doua probă a avut loc la Măgura, în vecinătatea Bacăului, şi a revenit unui alt mare braşovean al vremii, regretatul Horst Graef. De reţinut că această probă a contat şi ca etapă în campionatul de viteză în coastă! Încât, circa 100 de km, în maşini nu s-au aflat decât piloţii acestora. Fiindcă aşa se alergă la viteză. Un aspect criticabil, cu toate că majoritatea celor angajaţi în întrecere au fost de acord că au avut de-a face cu cea mai bună organizare de până atunci.
Hotărâtoare însă pentru partea superioară a ierarhiei avea să fie ultima specială, cea de pe sinuosul Oituz. O succesiune halucinantă de viraje ce solicitau o tehnicitate deosebită în pilotaj. Şi care îi revine lui Mircea Ilioaea. La finalul zilei, între primii doi clasaţi a fost consemnată o diferenţă de doar...cinci secunde! “Eu cu Puiu Aurel mă băteam mereu la secundă. Avea o maşină excelent pregătită de Jean Pescaru”, îşi mai aminteşte după patru decenii Ilioaea, despre acea victorie de senzaţie, ce-l propulsase în poziţia de lider dar şi de mare favorit la obţinerea titlului de campion. Ceea ce nu avea să se şi întâmple.
Anii lui "Bubi" Puiu
Deşi întrunise sufragiile participanţilor, în sezonul următor raliul lipseşte din calendar! Absenţa însă nu va fi de durată, iar revenirea va fi triumfală, prevestindu-i un destin de excepţie. El a constituit un strălucit exemplu de ce ar trebui să fie un raliu pentru condiţiile de tot felul pe atunci. Retuşuri ce i se vor aduce şi în următorii ani. Organizatorii ţinuseră cont de toate observaţiile făcute, referitoare la configuraţia unei asemenea competiţii, reducându-i considerabil lungimea, dar suplimentând numărul probelor speciale. În plus, beneficia şi de o premieră: apelarea la drumurile forestiere.
Şi cum era planificat la finalul sezonului hibernal, concurenţii au avut parte de porţiuni cu zăpadă şi gheaţă. Unii s-au bucurat, multi nu, fiindcă aveau probleme cu condusul pe o aderenţă precară. Dar au fost şi porţiuni de drum uscat. Iar denumirea a fost una pe măsură, devenită rapid o referinţă în specialitate: “raliul Zăpezii”. Pentru a-i spori şi mai mult dificultatea, concursul s-a desfăşurat în noapte.
Din păcate, toate aceste atuuri ce-i dădeau grandoare n-au convins pe multă lume să se angajeze în întrecere. Sau poate că tocmai dificultăţile i-au făcut să fie reţinuţi? N-au fost prezenţe la start decât şapte echipaje de avansaţi!? Dintre care, şase alcătuite din localnici. Au lipsit mulţi din lumea bună a competiţiilor rutiere indigene. Atât de bună, cât putea fi pe atunci. Iar ceva “vârfuri” existau fără îndoială. În aceste condiţii, lipsit de o opoziţie puternică, cel mai en vogue cuplu al primilor ani de la reluarea curselor (aţi intuit că e vorba de Puiu şi Pescaru), a dominat copios întrecerea, punând între ei şi cei sosiţi pe locul secund aproape patru minute! Nu trebuie uitat că cei doi braşoveni numiţi mai înainte dispuneau de un excelent Renault 8 Gordini. Obosit, dar competitiv. Prin victoria obţinută, aceştia au luat o serioasă opţiune pentru cucerirea celui de-al treilea titlu de campioni absoluţi. Ceea ce şi aveau să reuşească. Nu putem afirma că acesta ar fi fost motivul pentru care din 1972, timp de trei ani, nu s-au mai organizat campionate în specialitatea raliuri, dar putem crede orice.
Cu toată această dispariţie ciudată, competiţii rutiere s-au mai organizat în ţară. Iar braşovenii, spre lauda lor, şi-au continuat experimentul. Experiment, pentru că au reuşit să eficientizeze întrecerea, ce se prezenta sub forma unei bucle, parcursă de 2-3 ori. Modelul nu era nou, dar nu degeaba se zice că doar oamenii deştepţi învaţă din ideile bune ale altora. Acum, participarea a fost incomparabil mai numeroasă. Dintre numele grele au răspuns prezent Eugen Ionescu Cristea şi Florin Popescu, ambii la bordul câte unui R8 Gordini. Ca şi Puiu Aurel. De data aceasta fără Pescaru. Nobilă a fost şi prezenţa la start a echipajului Marin Dumitrescu-Dorin Motoc, la volanul unei Dacia 1300 Special, preparată cu măiestrie de marele pilot bucureştean. Evident, după ideile sale. Maşină care nu a fost ”bătută” decât de Puiu. Care putem spune că a beneficiat şi de complicitatea naturii, ce în preziua cursei a albit traseul. Timp extrem de scurt pentru cei mai mulţi de a-şi procura anvelope adecvate. Puiu a cumpărat un set de “crampoane”, care l-au ajutat să facă diferenţa. În schimb, Cristea a rulat pe pneuri de vară, fiind constrâns la adevărate şi interminabile exerciţii de echilibristică. Dar clasa sa deosebită l-a ajutat să ajungă la finiş. Şi chiar pe podium, spre deosebire de mulţi alţii rămaşi să contemple decorul.
Ediţia ce a urmat avea să consemneze al treilea succes consecutiv al arhitectului Puiu Aurel. În afara maşinii, o prezenţă agreabilă, cu o ţinută aproape aristocratică, dar teribil de eficace în timpul pilotării. Se remarca prin două calităţi esenţiale: mergea repede şi sigur, fără a teroriza mecanica. Cum s-a întâmplat şi în acea întrecere, pe care a câştigat-o fără drept de apel, deşi avea în dreapta un alt coechipier, tot braşovean: Ion Drăgoi.
Faptele marcante ale cursei au fost debuturile strălucitoare ale clujenilor Francisc Nagy şi Mihai Mureşan, şi al timişoreanului Mihai Vaţianu, avându-l în dreapta sa pe Cornelui Ţiţ. Cel care va declara că acea cursă “l-a legat definitiv de sportul auto”. În care va fi văzut, cu intermitenţe, timp de peste 30 de ani!
Şi a mai fost un fapt de “culoare”: cuplul Gându-Amărică a avut parte de nu mai puţin de patru pene de cauciuc!! Ultima a necesitat o operaţiune uitată în zilele noastre: aplicarea unui petic cald. Pe marginea drumului! Iar cine a avut astfel de experienţe ştie cât timp îţi lua. Nici pentru ei n-a fost altfel, încât au fost excluşi din clasament pentru timp de întârziere peste limita acceptată.
Făcând o statistică a celor mai performanţi sporitivi care s-au ilustrat în raliul braşovean în deceniul opt al trecutului secol, pe primul loc îl vom afla pe...Puiu, natürlich !
Deşi Mircea Ilioaea, când a revenit după o lungă absenţă, îşi va mai înscrie de două ori numele în cartea de aur a cursei, putem considera anii ‘70 ca fiind, pe bună dreptate, anii lui Puiu Aurel. “Bubi” pentru apropiaţi.
vezi toti membrii
Tu ce masina ai? Vrei sa apara si masina ta pe 1tuning.ro? 